Cele noua miliarde de idei SF


Cele noua miliarde de idei SF

Marime:
Descarcari: 3

Ascultam cu difuzorul dat la maximum ?Rondoul veneţian? al lui Mozart. Flautul avea două efecte oarecum contrare asupra celor din jur: pe mine mă inspira, iar pe vecinul meu de palier il enerva. Nu aveam nici un chef să-i ascult iar tiradele despre modul in care inţelegea el să-şi petreacă duminicile, dar eram in criză de timp. Şi, ca să nu mai pierd vremea, am abandonat poziţia clasică de tolănit in fotoliu, mi-am pus căştile şi am reinceput să citesc ingrijorat, pentru a zecea oară, clasica povestire ?Cele nouă miliarde de nume ale lui Dumnezeu? de Arthur C. Clarke. Subiectul este simplu şi, cred eu, orice iubitor de literatură SF care se respectă il cunoaşte. Doi ingineri de la o firmă de calculatoare sunt angajaţi de un lama să instaleze un calculator performant la o mănăstire tibetană, in varful unui munte. Din spusele celui care comandase calculatorul, după imprimarea in limba wolapuk a tuturor numelor lui Dumnezeu, şi erau vreo nouă miliarde, se presupunea că rasa omenească işi va fi sfarşit menirea. Admiram economia povestirii, ii admiram finalul, stelele care se sting definitiv o dată cu ultimul dintre cele nouă miliarde de nume aşezate in enormele lor registre. Şi, aşa cum am mai spus, o reciteam ingrijorat, şi cu fiecare nouă lectură ingrijorarea mea sporea. Asta pentru că, in ciuda tuturor măsurilor, nici un declic nu se declanşa ca altădată in mintea mea. Se pare că eram in impas. Oare cand a inceput totul? Să fi trecut vreo 30 de ani? Cam aşa ceva? Am mai luat o gură de Martini sec şi mi-am reamintit cu plăcere de prima povestire scrisă. Cu plăcere şi cu speranţa secretă că, reamintindu-mi, totul se va repeta, acel declic care nu este niciodată sub controlul meu, dar care in anumite condiţii se produce de fiecare dată, putand apoi incepe să scriu. * Tocmai terminasem un an greu. Un an deosebit de greu in care se adunaseră pe capul meu scadenţele unor lucrări pe care speram să le trec altcuiva. Nu reuşisem, dar spre sfarşitul anului am lăsat tot şi, amintindu-mi o veche vorbă inţeleaptă, ?După noi, potopul!?, mi-am făcut bagajele şi am intins-o la munte cu o pereche de schiuri in spate şi un geamantan cu cărţi in mană. Cum zăpada bună de schi intarzia să apară, iar soba din cameră duduia imbietor infundată cu buşteni, m-am căutat indelung in buzunare şi am coborat la bar, de unde am luat o sticlă de Martini şi o lămaie. Pe palierul unde aveam camera era un mic salon, la pianul căruia o tanără fată blondă incerca să cante ?Rondoul veneţian? al lui Mozart. Nu prea reuşea, e adevărat, şi m-am bucurat că nu are un flaut la indemană, dar oricum din camera mea sunetele se auzeau estompat, iar ritmul vioi işi mai pierdea din tempo pe drum, aşa că totul crea o ambianţă plăcută, care mă indemna la lectură. S-a intamplat ca prima povestire citită atunci să fie ?Un om exemplar? de Fredric Brown, şi nu de puţine ori mă intreb ce s-ar fi intamplat dacă aş fi citit altă proză, care nu ar fi starnit nici un ecou in mine. Cred că pur şi simplu mi-aş fi sfarşit viaţa ca un anonim economist la şi mai anonima firmă la care lucram. Aşa a fost să fie, pentru că, după ce am citit ?Un om exemplar?, ceva ca un declic, ca o iluminare s-a produs in mintea mea. Poate că a fost gandul că şi eu aş putea să scriu aşa ceva. Sau poate numai starea dată de Martini sec băut pe tempoul rondoului. Sau amintirea felului in care mi-a zambit fetişcana cand am trecut pe langă ea? Oricum, starnit de gandul că nu am nimic de făcut o lună intreagă şi de paharul aburit de Martini de pe marginea căruia felia subţire de lămaie mă privea sfidătoare şi imbietoare in acelaşi timp, pe ritmul alert al rondoului, am luat hotărat un pix in mană.

DESCARCA