Lucian Blaga - Mesterul Manole


Lucian Blaga - Mesterul Manole

Marime:
Descarcari: 8

Lucian Blaga - Mesterul Manole Ca şi poezia, dramaturgia lui Blaga atestă stranse legături cu mişcarea modernistă. Chiar inseşi denumirile pe care le dă unora din piesele sale sunt mărturie directă a inrauririi expresioniste: mister păgan (Zamolxe); joc dramatic (Ivanca); pantomimă (invierea). in teatrul lui Blaga, ca şi in teatrul expresionist, personajele nu sunt decat simboluri pentru forţele stihiale ale vieţii. in consecinţă, la baza conflictului dramatic vor sta contradicţiile dintre aceste forţe, care acţionează in spatele personajelor, şi nu motive psihologice sau sociale, determinabile istoriceşte. Drama Meşterul Manole a fost publicată la Sibiu in 1927. Peste doi ani in 1929, la 6 aprilie, piesa vedea şi lumina rampei, in premieră absolută, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Piesa se sprijină pe cunoscuta legendă a Mănăstirii Argeşului, iar autorul altoieşte pe sensul metaforic al baladei populare ideea că tot ce e cu adevărat durabil se obţine prin jertfe. Cunoscuta temă a jertfei zidirii este cunoscută la toate popoarele din sud-estul Europei, dar balada romanească este unanim recunoscută ca fiind cea mai aleasă intruchipare artistică. innoirea şi innobilarea acestui mit străvechi prin valorile nemuritoare dobandite de indrăzneala, tenacitatea şi jertfa generaţiilor mai noi este strans legată de bogăţia, strălucirea şi unicitatea arhitectonică a mănăstirii de pe Argeş. Lucian Blaga comprimă datele oferite de partea introductivă a baladei şi expoziţiunea dramei incepe cu motivul surpării zidurilor. Derutat şi aproape descurajat de acest fenomen de nepătruns, Manole măsoară şi socoteşte in odaia sa de lucru, in prezenţa stareţului Bogumil şi a unui personaj ciudat Găman, care doarme intins pe duşumea un somn agitat, bantuit de vedenii terifiante, ce-l fac uneori să tresară şi să se comporte in neştire. Stareţul Bogumil are pentru situaţia desperată in care se află constructorii o singură soluţie - jertfa. Pentru Manole, jertfa unei fiinţe umane este iraţională şi el continuă să se frămante in nehotărare. Conflictul dramei incepe in momentul in care intră in scenă Mira, soţia lui Manole. Mira cunoaşte frămantarea interioară a soţului său şi a inţeles sfatul stareţului Bogumil. intre cei doi soţi are loc un schimb de replici, la care contribuie şi Găman in visurile sale, din care Manole inţelege că sfatul stareţului Bogumil nu e lipsit de talc, dar in acelaşi timp işi dă seama şi de puternica dragoste ce-i leagă pe cei doi soţi. Acum conflictul e clar şi definitiv instalat; el e de natură interioară, izvorat din infruntarea lucidităţii meşterului care construieşte incă multe altare, cu necesitatea, care pentru Manole e iraţională, de a sacrifica un om, şi nu pe oricine, ci pe propria-i soţie. Elementele conflictului sunt, aşadar, pe de o parte, devoranta pasiune pentru construcţie, pe de alta, intensa dragoste pentru viaţă, pentru frumuseţea şi puritatea ei, toate intruchipate de Mira. Manole este obligat de jocul sorţii să aleagă intre biserică - simbol al Vocaţiei creatoare - şi Mira - simbol al vieţii, al dragostei, al purităţii omeneşti: biserica şi Mira sunt cele două "jumătăţi" ale personalităţii eroului. Fără una din ele, meşterul e anulat ca om. Constatăm deci un echilibru perfect al forţelor conflictului, şi de aici caracterul tragic al acestuia. Blaga va insista asupra acestor frămantări interioare, făcand din personajul său un erou de tragedie antică, acolo unde balada rezolvă aparent simplu - mai mult prin sugestie - un conflict starnit de clarificarea in vis a cauzei prăbuşirii zidurilor. Conflictul piesei lui Blaga e tragic pentru că e fără ieşire. Ieşirea din conflict nu poate avea loc decat prin moartea eroului, o moarte necesară, fără indoială, iar nu o sinucidere, cum am fi tentaţi, poate, să credem, sau o moarte accidentală, ca in baladă. intreaga desfăşurare a acţiunii relevă condiţia tragică a creatorului de valori durabile, aflat in luptă cu propriul său destin. Iar dincolo de această semnificaţie, mitul conferă momentului inţelesuri nebănuite. Metafora femeie-biserică, devenită transparentă prin insăşi desfăşurarea acţiunii, trimite cu gandul la vocaţia zămislirii, in care biserica e simbol al plăsmuirii, unei valori estetice eterne, aşa cum femeia reprezintă simbolul eternităţii prin neclintitul ei destin de a perpetua, născand, Omul. Din acest punct de vedere in concepţia lui Blaga Mira nu este un personaj cu o identitate socială şi temporală precisă, e un simbol, şi in acelaşi timp, un purtător de cuvant al autorului, care o dată cu desfăşurarea intamplărilor descifrează şi semnificaţiile lor. in acelaşi fel trebuie văzut şi Găman, personaj stihial el insuşi şi simbol, totodată, al forţelor iraţionale dezlănţuite impotriva raţionalului. Manole, deşi simbol şi el ca mai toate celelalte personaje, evoluează totuşi ca un caracter cu o puternică şi problematică personalitate, cu o individualitate distinctă, trăindu-şi intens şi neabătut destinul său de martir al frumosului etern. Dar intamplările se precipită. Zidurile cad din nou şi meşterii lui Manole sunt tentaţi tot mai mult de ideea abandonării lucrării. ŞI, ca şi cum noul eşec nu era de ajuns, din partea lui Vodă un sol aduce un ultimatum. Mistuit de arderea patimii sale creatoare şi urmărit de ideea jertfei, Manole făgăduieşte spre uluirea zidarilor o nouă incercare. Cu răspunsul dat de Manole lui Vodă acţiunea se apropie de punctul culminant. Dar complexitatea compoziţională a dramei izvorăşte din complexitatea personajului ei principal. in permanenţă Manole evoluează pe două planuri fundamentale aflate intr-o stransă condiţionare reciprocă: unul psihologic şi unul al faptelor. in ordine psihologică, acţiunea ei, şi o dată cu ea, personajul atinge punctul maxim al incordării in momentul hotărarii de a jertfi (cand Manole spune solului că "biserica se va ridica", hotărarea e definitivă); in ordinea faptelor, punctul culminant e marcat de zidirea Mirei in temeliile bisericii. Solul pleacă şi Manole trebuie să desluşească zidarilor talcul făgăduielii lui. Unii vor să-l părăsească, dar marele meşter le strecoară in suflet sentimentul unui destin implacabil care cere o jertfă. Hotărarea e pecetluită prin jurămant. După trei zile de aşteptare infrigurată, in care meşterii se istovesc in tot felul de bănuieli de incălcare a jurămantului, ale unuia, impotriva celuilalt şi ale tuturor impotriva lui Manole, apare Mira. Se face un nou pas spre implinirea unui destin. Mira insă vine pentru a preintampina un omor pe care-l face răspunzător pe stareţul Bogumil. Trecand prin chinuri mai presus de puterea unui om, Manole incearcă să evite jertfirea Mirei, dar zidarii săi il constrang cu virtutea jurămantului făcut. Acolo deci unde balada incerca evitarea zidirii Anei prin invocarea forţelor naturii, Blaga işi pune eroul in confruntare directă cu propriii săi colaboratori pentru a releva fineţea mecanismelor sufleteşti antrenate in trăirea de către marele meşter a propriului său destin. in baladă natura era un personaj oarecum exterior intr-o intamplare oarecare; nevoile teatrului modern obligă pe poet la intruchiparea forţelor naturii in oameni. Dramatismul va fi mai intens, dată fiind confruntarea directă dintre ei. Manole implineşte destinul, căci patima de a zămisli frumosul e neindurătoare. in psihologia frămantată a lui Manole, momentul hotărarii de a jertfi, reprezintă in ordinea luptei omului cu natura, la scară istorică, momentul transfigurat artistic al neutralizării opoziţiei dintre natură şi cultură. Manole e aici, prin sacrificiul făcut, un erou civilizator, care dă oamenilor o nouă valoare, etern-durabilă, aşa cum Prometeu, tot prin sacrificiu, le dăduse focul. Blaga nu părăseşte nici o clipă condiţia omului. Zidarii trăiesc din plin febra constructivă a celorlalţi, dar obsesia vaierului care răzbate din zid şi comportarea Mirei in ultimele ei clipe de viaţă il robesc tot mai mult. Tot mai puternică devine conştiinţa că pentru el, ca individ, sacrificiul nu mai inseamnă izbandă, ci secătuirea tuturor puterilor sufleteşti. Bolnav de iubirea lui pentru Mira, muncit de inutilitatea sacrificării celei mai de preţ fiinţe, care-i aparţinea trup şi suflet, in gestul suprem al renunţării nemaigăsind iarăşi nici un sens, Manole se răzvrăteşte impotriva propriei sale fapte şi a celui care i-o ceruse şi vrea să spargă zidul pentru a-şi elibera iubita. Dar zidarii il opresc: biserica pe care o concepuse, opera pentru care sacrificase totul nu mai aparţine autorului ei, ci eternităţii. G. Călinescu găseşte in această scenă esenţa clasică a interpretării "pe care o dă L. Blaga mitului Meşterului Manole... Meşterul vrea să dărame biserica, dar norodul il dă la o parte. Mulţimea nu vrea să ştie de autor, el nu recunoaşte decat opera".

DESCARCA