Emotie de toamna - descriere


Emotie de toamna - descriere

Marime:
Descarcari: 5

Emotie de toamna - descriere De Nichita Stănescu A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva, cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta. Mă tem că n-am să te mai văd uneori, că or să-mi crească aripi ascuţite pană la nori, că ai să te ascunzi intr-un ochi străin, şi el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin. Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac, iau cuvintele şi le-nec in mare. Şuier luna şi-o răsar şi-o prefac intr-o dragoste mare. Comentariu Nichita Stănescu (1933-1983) s-a afirmat in literatura romană prin poezii complexe, metafore in intregime. A publicat numeroase volume de versuri, printre care şi "O viziune a sentimentelor", ce cuprinde opere ce sensibilizează profund cititorul. Una din acestea este şi poezia "Emoţie de toamnă". Sintagma din primul vers, "a venit toamna", ascunde in spatele aparentei simplităţi sentimentele mişcătoare ai unei stări de instrăinare, de izolare de lume in urma pierderii a ceva drag, nepreţuit, a vieţii pe care toamna o ia necruţătoare. Poetul caută ocrotire sub aripa blindă, protectoare a iubitei, cerandu-i un gest dulce, care să-i aline durerea şi să ii redea speranţa ("acoperă-mi inima cu ceva"). El vrea să se adăpostească sub umbra pustie a unui copac, de data aceasta nu de soarele arzător, ci de fiorii reci ce vin să ii fure dragostea. Eul liric o cheamă, doreşte să nu o piardă şi ii este teamă de acest lucru, după cum reiese din sintagma "umbra ta" şi cuvintele ce i le adresează - "mă tem că n-am să te mai văd uneoriprin care işi exprimă direct cele mai mari temeri. El dă frau tuturor sentimentelor din inima sa, işi descătuşează cu totul frica de a nu suferi, de durerea cumplită, mult prea intensă pentru a putea-o suporta ce ar cauza-o golul lăsat de plecarea ei, astfel cum sugerează metafora "că or să-mi crească aripi ascuţite pană la nori". "Ochiul străin" pune in lumină izolarea ei, plecarea ei pentru totdeauna, fără ca el să o mai poată vedea vreodată. Ea s-ar putea inchide in sine, uita de lume şi de iubire, uita de el, s-ar putea instrăina cu totul, lăsandu-se cuprinsă de veninul de gheaţă tomnatic, iar flacăra dragostei din sufletul ei ar putea fi stinsă cu totul de vant, acesta inchizandu-i-se poetului pentru totdeauna cu o "frunză" amară şi dureroasă "de pelin". Teama ce-l cuprinde pe Stănescu este atat de mare, incat el insuşi ajunge să se izoleze, departe de căldura ei, langă pietrele pururea reci şi dure, propriul său suflet devenind nesimţitor şi impietrit in faţa pericolului ce il ingrozeşte. Tăcerea şi liniştea pun stăpanire pe inima sa, el sugerand acest fenomen de inchidere intr-o cochilie proprie, de piatră prin cuvantul "tac" şi metafora "iau cuvintele şi le-nec in mare". Luna, simbolul indrăgostiţilor, devine unica alinare a poetului interiorizat, el preschimband-o după cum ii dictează singurele sentimente umane neuscate de durere rămase in sufletul lui: cele de profundă iubire, dragostea ce i-o inchină ei, neuitatei ei, cea care, deşi s-a indepărtat de el, a rămas aceeaşi pentru el - femeia visurilor sale

DESCARCA