Antibiotice


Antibiotice

Marime:
Descarcari: 53

Antibiotice Antibioticele sunt substante chimice organice produse de microorganisme sau obtinute prin sinteza sau semisinteza care in doze foarte mici, inhiba dezvoltarea microorganismelor patogene. Dupa descoperirea microbilor de Pasteur, s-a observat ca unele specii microbiene se apara de alte specii prin elaborarea unor substante chimice nocive. Acest fenomen este numit antibioza, iar substantele chimice rezultate din metabolismul celular vii poarta numele de antibiotic. Primul care a semnalat, in 1885, actiunea inhibanta a substantelor elaborate de microorganisme a fost savantul roman Victor Babes; tot el a sugerat ca aceste substante ar putea fi utilizate in scop terapeutic pentru distrugerea agentilor patogeni. Aceste fapte constituie o anticipatie geniala a savantului roman care, cu 50 de ani inaintea descoperiri epocale a lui Fleming (obtinerea penicilinei), a intuit efectele practice ce le-ar putea avea pentru terapeutica antagonismul microbian. Introducerea, in 1941, in practica medicala a antibioticelor de biosinteza caracterizate prin aspectul larg de actiune, eficacitate ridicata si tocsicitate redusa, constituie cea de-a doua etapa extrem de importanta in dezvoltarea chimioterapiei. Succesele exceptionale obtinute in tratarea maladiilor infectioase cu ajutorul penicilinei G au declansat cercetari foarte minutioase pentru a gasi noi antibiotice de biosinteza. Asa se explica faptul ca intr-un interval extreme de scurt sant descoperite si introduse in terapeutica penicilina V, tetraciclinele, streptomicina, grizeofulvina, eritromicina,oleandomicina, iar mai tarziu cefalosporinele si rifampicina. Utilizarea excesiva a penicilinei G a generat insa fenomenul de penicilino-rezistenta, fenomen manifestat prin pierderea eficacitati terapeutice. Acest fapt, cuplat cu slaba stabilitate a penicilinei in mediul acid si la actiunea penicilinei, a determinat extinderea cercetarilor privind obtinerea de noi antibiotice prin semisinteza si sinteza. Numărul antibioticelor este foarte mare şi in continuă creştere. Deseori, pentru un antibiotic se folosesc mai multe denumiri. Pentru ca un antibiotic să poată fi recunoscut se foloseşte denumirea comună internaţională (D.C.I.), care este mai uşor de reţinut decat denumirea chimică. Clasificare: familia penicilinelor: Penicilinele sunt antibiotice obţinute pe cale de extracţie (naturale) sau de semisinteză. Nucleul lor de bază este acidul 6-aminopenicilanic, de care se leagă un radical, care este diferit pentru fiecare tip de penicilină. Penicilinele acţionează in faza de multiplicare activă a germenilor, impiedicand formarea peretelui bacterian. Sunt netoxice şi bine tolerate. Din familia penicilinelor naturale fac parte: benzilpenicilina sau penicilina G, fenoximetilpenicilina sau penicilina V, procainpenicilina care in amestec cu penicilina G potasică este o penicilină de tip subacut", benzatinpenicilina (Moldamin), clemizolpenicilina (Megacillin), iar din cea penicilinelor semisintetice fac parte: ampicilina sau aminobenzilpenicilina, meticilina, oxacilina, cloxacilina, carbenicilina (Pyopen), cefalosporinele: cefalotina (Keflin), cefaloridina (Ceporin), cefalexina (Ceporex). familia oligozaharidelor: Oligozaharidele sunt antibiotice relativ toxice, care au şi acţiune tuberculostatică. Rezistenţa germenilor la aceste antibiotice se instalează repede, intr-o singură treaptă". Din familia oligozaharidelor fac parte: streptomicina, kanamicina, neomicina (Negamicin), gentamicina (Garamycin). familia macrolidelor: Din macrolide fac parte mai multe antibiotice: eritromicina, oleandomicina, spiramicina. familia tetraciclinelor: Tetraciclinele sunt antibiotice bacteriostatice cu spectru larg de acţiune. Din punct de vedere chimic, au un nucleu comun format din 4 nuclee condensate ciclic. Diferitele preparate de tetraciclină au acelaşi spectru de activitate şi aceleaşi indicaţii. Se deosebesc, doar, prin unele proprietăţi farmacologice: stabilitate chimică, toleranţă, solubilitate, nivel sanguin, difuziune, timp de injumătăţire, etc. Din familia tetracilinelor fac parte: tetraciclina, pirolidinmetiltetraciclina (Solvocilin), doxiciclina (Vibramycin). familia cloramfenicolului: Cloramfenicolul este un antibiotic de sinteză, bacteriostatic, cu sferă largă de acţiune. peptide ciclice: Din această familie fac parte: colistina (Colimycin) şi polimixinele. Sunt antibiotice relativ toxice, cu indicaţie limitată. intre colistină şi polimixina B (cea mai utilizată polimixină), există rezistenţă incrucişată. sulfamidele: Sulfamidele sunt chimioterapice, cu acţiune in general bacteriostatică, şi cu spectru relativ larg. Din numărul mare de compuşi sintetizaţi, se folosesc puţini in practica clinică. Sunt substanţe chimice simple, care au un nucleu comun - sulfanilamida - cu rol fundamental in activitatea sulfamidelor. Activitatea microbiană a sulfamidelor este proporţională cu capacitatea de a inlocui acidul paraaminobenzic, metabolit esenţial pentru viaţa bacteriilor. Sulfamidele se deosebesc intre ele prin insuşiri farmacologice şi mult mai puţin prin activitate sau spectru. Foarte des sulfamidele se asociază cu antibiotice (exp.: cu penicilina). Din familia sulfamidelor fac parte: sulfaguanidina, formosulfatiazolul, sulfacetamida, sulfatiazolul, sulfafurazolul sau sulfizoxazolul (Neoxazol), amestecuri de sulfamide ca: sulfatiazol + sulfacetamidă + metilsulfadiazină (Plurisulfan), ftalilsulfatiazolul, sulfafenazolul, sulfametina sau sulfametoxidiazina (Sulfametin), sulfatolamida ( Marbadal), trimetoprim + sulfametoxazolul (Septrin). nitrofurani: Nitrofuranii sunt chimioterapice de sinteză, relativ stabile, cu acţiune bacteriostatică şi bactericidă. Sunt, in general, greu tolerate realizand niveluri mici in organism; din această cauză, utilizarea lor este limitată. Dintre nitrofuranii folosiţi in terapie, cei mai cunoscuţi sunt: furazolidona, nitrofurantoina, furaltadona, nitrofurazona, nitrofuroxima. tuberculostatice: Tuberculostaticele sunt antibiotice şi chimioterapice folosite in tratamentul şi in profilaxia tuberculozei. Tuberculostaticele se folosesc intotdeauna asociate cate 2-3, din două motive: pentru intarzierea instalării rezistenţei bacilului Koch la tuberculostatice şi pentru siguranţa efectuării unui tratament activ, in cazul in care nu este cunoscută sensibilitatea bacilului Koch. Fiecare din cele 2 sau 3 antibiotice este folosit in doza lui activă. Eficienţa tuberculostaticelor in tratametul tuberculozei se apreciază după efectul tuberculostatic, după toleranţă şi după toxicitate. După utilizarea lor, tuberculostaticele sunt impărţite in trei categorii: majore: izoniazidă, rifampicină (Rifadin), streptomicină, etambutol minore: acid paraaminosalicilic, etionamidă (Nizotin), pirazinamidă, morfazinamidă (Morinamid) de rezervă: cicloserina (Tebemicin), tiocarlidul, viomicina. antimicotice: Antibioticele antifungice (antimicotice) acţionează asupra unor fungi, care produc micoze cutanate sau viscerale, impiedicandu-le multiplicarea (fungistatice) sau distrugandu-le (fungicide). Acţiunea lor selectivă antimicotică este explicată prin existenţa, doar la fungi, a unor metaboliţi (de exp.: steroli), care sunt ţinta acţiunii lor. Din familia antimicoticelor fac parte: griseofulvina, nistatina (Stamicin), amfotericina B. antivirale: Chimioterapicele antivirale sunt folosite pentru profilaxia sau combaterea infecţiilor virale. Pentru a fi eficiente, aceste substanţe medicamentoase trebuie sa inhibe multiplicarea virusurilor, fără a perturba, in mod grav, funcţiile celulare ale organismului. intrucat, in realitate, este o legătură foarte stransă intre virus şi celulă, acţiunea selectivă a medicamentelor antivirale devine in asemenea situaţii foarte dificilă. Deşi s-au sintetizat şi s-au cercetat multe medicamente antivirale, numărul celor folosite in practica clinică sau in profilaxie este foarte redus. Majoritatea lor sunt derivaţi chimici cu structură analogă metaboliţilor esenţiali. Din familia antiviralelor fac parte: metisazona (Marboran), idoxuridina sau I.D.U. (Kerecid), amantadina sau adamantina (Viregyt). antimalarice: Antimalaricele sunt substanţe medicamentoase naturale sau sintetice, folosite pentru profilaxia sau tratamentul malariei. Antimalaricele actuale acţionează pe una sau pe cateva din fazele de evoluţie ale plasmodiului. Un antimalaric ideal şi eficace ar trebui să acţioneze pe toate fazele de evoluţie ale acestuia. O astfel de substanţă medicamentoasă nu există incă. Din această cauză, in special pentru tratamentul malariei se asociază cocncomitent sau succesiv mai multe antimalarice. După acţiunea principală şi după modul de folosire pentru combaterea malariei, substanţele antimalarice se impart in patru grupe: antimalarice care previn parazitarea hematiilor (etioprofilactice): pirimetamina (Daraprim), proguanilul (Pladmin) antimalarice care impiedică apariţia bolii: chinina, clorochina, hidroxiclorochina (Plachenil), amodiachina, mepacrina (Mepacrin, Atebrin) antimalarice care impiedică reparazitarea hematiilor: primachina (Plasmochin), pamachina antimalarice care impiedică infestarea ţanţarului şi răspandirea bolii: primachina, pamachina. Pentru combaterea malariei, in afara tratamentului medicamentos, sunt necesare şi alte acţiuni complexe. antiluatice: Tratamentul antiluetic dispune astăzi de mijloace eficiente şi mult mai puţin toxice. Medicaţia antiluetică, mai ales schema terapeutică, se aleg in funcţie de stadiul bolii, de sediul leziunilor şi de toleranţa bolnavului. Substanţele medicametoase folosite pentru tratamentul antiluetic sunt următoarele: penicilina (penicilina G, procainpenicilina - Efitard, benzatinpenicilina - Moldamin, clemizolpenicilina - Megacillin), tetraciclina, eritromicina, spiramicina, bismutul (Bismosal), cianura de mercur, compuşi ai arseniului (Arsafen, Stovarsol), compuşi iodaţi, hormoni glucocorticoizi.

DESCARCA